Slujba prohodirii a fost oficiată în biserica pe care părintele a slujit-o cu dăruire timp de peste două decenii, înconjurat de rugăciunea unui sobor de preoți și diaconi, în prezența familiei îndurerate, a credincioșilor din parohie, a fiilor duhovnicești și a tuturor celor care l-au cunoscut și prețuit.
Părintele Ovidiu-Mihai Ungurianu a trecut la cele veșnice în dimineața zilei de 27 martie 2026, după o suferință îndelungată, purtată cu multă răbdare și credință, provocată de o boală hematologică gravă. Timp de 13 ani, a purtat crucea bolii cu demnitate, trecând prin numeroase spitalizări și intervenții chirurgicale, fără a-și pierde nădejdea în Dumnezeu și dragostea față de slujirea sacerdotală.
Născut la 4 aprilie 1980, la Piatra Neamț, din părinții Mihai și Olguța Ungurianu, părintele Ovidiu a urmat drumul formării teologice încă din anii adolescenței, absolvind Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamț, iar apoi Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași, unde a urmat și cursurile de master.
În anul 2005 a primit harul preoției prin hirotonia săvârșită de Părintele Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, la Catedrala Mitropolitană din Iași. În același an, la 15 martie, a fost numit preot paroh la Borniș, locul în care avea să-și împlinească întreaga vocație pastorală.
Timp de 21 de ani de slujire, părintele Ovidiu-Mihai Ungurianu a desfășurat o bogată activitate misionară, pastorală, administrativă, social-filantropică și culturală. Prin osteneala sa, biserica parohială a fost restaurată integral, au fost înlocuite ferestrele, a fost ridicată o casă socială modernă, cu toate utilitățile necesare, precum și un apartament parohial. Totodată, în curtea bisericii a zidit o fântână și o troiță, iar la școala din sat a înălțat un monument-troiță în memoria eroilor, cu prilejul Centenarului Marii Uniri.
Dincolo de realizările materiale, părintele a rămas în inimile credincioșilor drept un păstor blând, apropiat de oameni, statornic în rugăciune și jertfelnic în slujire.
Alături i-a stat permanent doamna preoteasă Roxana-Elena, profesor de educație vizuală și religie, împreună cu care a crescut și educat trei copii: David-Dumitru, Maria-Ștefania și Mina-Nicolae, familie frumoasă care a fost pentru părintele sprijin, bucurie și întărire în anii grei ai suferinței.
Un moment aparte al slujirii sale l-a constituit și proiectul cinematografic realizat împreună cu fiul său, David-Dumitru, intitulat „Bornișul și oamenii săi”, o mărturie de suflet despre comunitatea pe care a iubit-o și a slujit-o până la capăt.
La finalul slujbei de înmormântare, Înaltpreasfințitul Părinte Teofan a adresat celor prezenți un cuvânt de condoleanțe, subliniind faptul că despărțirea de cei dragi nu este una definitivă, ci o plecare vremelnică în lumina Învierii lui Hristos:
Cei care pleacă din această lume, de fapt, nu mor, ci doar pleacă. Pleacă pentru puțin timp, până când, peste mulți ani sau mai puțini, sau poate peste multe decenii, și noi, ca preoți, vom pleca — astăzi, mâine, peste decenii —, cât îi este rânduit fiecăruia. Și tot acolo va pleca și doamna preoteasă, sau copiii ei, sau enoriașii aflați aici, de față. Părintele a propovăduit, de la altar, taina că Hristos a înviat. Și, dacă Hristos a înviat, înseamnă că și părintele, sufletul lui, nu moare, ci este doar puțin plecat.
Aceasta este esența lucrării pe care părintele a săvârșit-o și pe care o amintim acum, în ceasul plecării sale. Căci a slujit aici, s-a îngrijit de cele ale bisericii, de cele din jurul bisericii, de cele legate de Liturghie, de cele legate de spovedanie, de binecuvântarea celor care se nasc, a celor care își unesc viața în Sfânta Taină a Cununiei, a celor care pleacă de aici, apoi de sfințirea caselor, de toate cele care sunt legate de misiunea preoțească.
Acum, Dumnezeu, chemându-l la Sine, după gândul Său, foarte greu de înțeles pentru noi, cei poate prea mult aplecați spre lucrurile de jos, îl primește în iubirea Sa.
Dar Dumnezeu, primindu-l la Sine, are El încredințarea, și o avem și noi, că taina credinței în Înviere este cea care, cu toată tristețea omenească pe care o au toți cei de față, în primul rând doamna preoteasă și copiii, aduce mângâiere. Tristețea omenească firească este dublată, însă, de credința în Înviere.
Prin slujba săvârșită duminică de Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, clerul și credincioșii au adus un ultim omagiu celui care a fost un slujitor devotat al Sfântului Altar și un părinte iubitor pentru comunitatea din Borniș.
Dumnezeu să îl odihnească în lumina Împărăției Sale și să așeze sufletul său în ceata drepților!
